Singurul medaliat olimpic al României în natația masculină, Răzvan Florea, vorbește deschis despre concitadinii săi, Gheorghe Hagi și Simona Halep, emblemele sportive ale Constanței. Sporovăim sub un soare torid pe barca fostului înotător, iar poveștile de vacanță, cu rechini prinși în Florida și trasee costiere de concediu, sunt completate cu teme care ard. ”Ar mai putea sta Halep lângă Ilie, Nadia și Gică? S-ar prăbuși o statuie!”, spune Răzvan despre dosarul de doping al fostului număr 1 WTA. Și e convins apoi că ”Hagi și-a atins nivelul maxim la Farul. Atât poate singur!”. O călătorie trepidantă în a doua parte a discuției cu Răzvan Florea.
Răzvan, cu ce e diferită natația de azi față de perioada ta de activitate?
S-au schimbat multe. De exemplu, aveam înainte un singur antrenor care se ocupa și de pregătirea în bazin, și de sala de forță, și de medicamentație, nutriție sau refacere. Un om pentru un sportiv. Ne uităm azi la Popovici că are în jurul lui o întreagă echipă, în care fiecare știe de are de făcut.
Tatăl tău a fost scafandru, era ambiția lui specială să devii un bun înotător?
Întâmplarea a contribuit mai mult la destinul meu. Îmi plăcea oricum apa, tata mă lua deseori cu el la serviciu. Avea acolo un maistru care-l mai îmboldea: ”Iliuță, du-l pe băiat la înot, că stă toată ziua în apă!”. Eram și mai pufos, așa că am început treaba pe la cinci ani și jumătate. Asta mi-a prins foarte bine.
Se întâmpla uneori să mai lipsească un antrenor de la bazin, iar cu colegii din grupă mergeam pe maidan să jucăm fotbal, handbal, baschet. Mergeam apoi acasă după vreo oră și jumătate, nu înainte de a uda slipul la chiuvetă, să pară că am venit de la înot. S-a terminat cu distracția când s-au prins părinții de stratagemă”, Răzvan Florea pentru Prosport
La începutul lui 2023, retragerea lui Robert Glință la 25 de ani ne-a luat pe toți prin surprindere. Cum îți explici acea decizie abruptă? Tu ai spus stop abia la 30 de ani.
Mi-a părut rău. Dar vârsta performanței în natație a scăzut vertiginos. Înainte, ajungeai la maturitate pe la 23-25 de ani. Acum vezi sportivi de 20 de ani, care sunt deja campioni mondiali sau europeni. Să nu uităm că a ținut steagul sus timp de patru-cinci ani, până a apărut David Popovici. El era singurul care a mai reușit să culeagă medalii la concursuri mari. Și mai e un motiv pentru care regret retragerea lui.
Anume?
Am un sportiv, Patrick Dinu, cu care ne punem mari speranțe în ștafeta de 4×100 metri liber. Chiar dacă multă lume nu crede în ea, nu ne-am pierdut speranța unei calificări la Olimpiada de la Paris. Cu Robi în echipă ne era mai bine, alături, evident, și de David. Mai căutam un singur om pentru grup. Acum e nevoie de încă doi. Ne vom lupta până la capăt pentru a obține baremul olimpic.
Încercăm să stabilim ștafeta de 4×100 meri liber pentru Mondialele de la Doha din februarie. Acolo se obțin primele 12 bilete pentru Olimpiadă. Ultimele patru locuri se vor decide la Europenele din luna mai, cu cei mai buni timpi în afara celor deja calificați”, Răzvan Florea pentru Prosport
Patrick Dinu e un puști atipic, iar traseul băiatului neagă teoria că nu se poate face și sport, și școală la nivel de performanță. Va studia medicina la Princeton, nu?
Lucrăm împreună de mai bine de zece ani. Eu i-am pus pluta pe apă când era un pici. Nu și-a neglijat niciodată școala, a terminat 12 clase cu rezultate foarte bune, numeroase facultăți americane s-au bătut pe semnătura lui. Își dorește să studieze medicina, a ales Princeton, una dintre cele mai bune din lume. Sper să nu dea înapoi cu înotul și să lucreze la fel de serios pe ambele componente. Sigur, e, totuși, un caz rar când un sportiv excelează și pe parte academică. Sunt tare mândru de el și de părinții lui!
Diana Mocanu, copilul teribil al natației românești, un boom fantastic la Sydney 2000, de două ori aur, la 100 m și 200 m spate, dar izolată azi la Brăila. O poveste cumva tristă, de acord?
Eu văd partea cea bună și, când rostesc numele Diana Mocanu, mă duc cu gândul la marile ei performanțe. Să nu uităm, totuși, că n-a însemnat doar un boom în Australia, când era foarte tânără, la 16 ani. Avusese înainte performanțe extraordinare la Europenele de juniori, iar la un an după Sydney a obținut un aur și un argint la Mondiale. Am fost colegi la națională, știu toată povestea ei. A muncit enorm și, dacă o întrebi azi dacă e fericită, cred că ar spune ”da”.
A trecut însă prin episoade vijelioase alături de antrenoarea Laura Sachelarie. Lasă urme atitudinea agresivă suportată ani de zile.
Așa se muncea atunci. Așa se clădeau performanțele. Să ne aducem aminte de gimnastică sau judo? Cred că s-a cam terminat cu aceste metode de prin anii 2000. Poate se mai practică în țări mai puțin dezvoltate. Doar cei care au trecut prin aceste experiențe știu exact ce-au pătimit. Eu mă simt fericit că n-am avut parte de astfel de momente, dar sunt convins că mulți au trăit o viață foarte grea și nici n-au ajuns la rezultatele dorite.
Mai umbli prin țară pe la diferite concursuri. Întâlnești, totuși, derapaje de acest gen?
Da, mai sunt și azi, dar nu la nivelul din urmă cu 20-30-40 de ani.
Hai să deviem din zona sportivă și să ne povestești despre pasiunea ta pentru bărci și motoare!
Îmi place apa, iubesc marea, iubesc Constanța, chiar dacă multă lume nu e încântată de oraș. Viața în port mi se pare fascinantă, ador să ies la pescuit. Barcă am de prin 2007. Am început cu una mică, vai de capul ei! Mă răsturnau valurile.
Ți s-a întâmplat?
Nu chiar, doar că intra apă destulă. Am schimbat permanent până la cea actuală, mai solidă, cu care merg și în concediu. Am parcurs recent coasta Bulgariei cu niște prieteni. Îmi place să călătoresc pe mare. Am pățit și situații în care am rămas în larg fără motor, dar, după un telefon, vine cineva și te trage până în port. Trăiești însă ceva emoții. Esențial e să fii atent la vreme și la mare, care e tare schimbătoare.
Nu sunt adeptul poveștilor pescărești, pentru că în ziua de azi faci o poză cu telefonul și dovedești dacă e adevărat. Am prins însă un pește-spadă de vreo 70 de kilograme în Mexic și un rechin de 100 de kilograme în Florida. Trebuie să le dai însă drumul la loc în apă”, Răzvan Florea pentru Prosport
Ai fost o perioadă consilier local în Constanța, o aventură politică asezonată cu destule valuri. Cu ce ai rămas din acea experiență?
Un sportiv care se apucă de politică nu sunt întotdeauna foarte bine. Am avut însă atunci o discuție cu fostul primar Făgădău, care îmi e și azi amic, și am încerat să facem ceva pentru comunitate. N-am reușit ce mi-am propus, m-am retras după patru ani, pe care nu-i regret. Le cer însă scuze constănțenilor care se așteptau să facem mai mult pentru ei! Nu s-a putut. Timp scurt, foarte mare birocrație.
Constănțeanca Simona Halep traversează o poveste fără sfârșit în dosarul dopingului. Cum se simte acest thriller chiar în orașul ei?
Îi cunosc și familia, îmi pare rău pentru ceea ce i se întâmplă. Nu e o situație roz. Pierde puncte, iese din circuit, nu ne mai gândim la bani, că ăia rămân. Dar îți poate păta întreaga carieră un verdict final nefericit. Are o vârstă, va fi greu s-o iei de la început. Tare mult mi-aș dori să iasă bine din acest caz!
O confirmare ar dărâma definitiv o statuie, nu?
Da. Era pe aceeași treaptă cu Nadia, Ilie și Hagi. De ani buni vorbeam doar despre Halep. Dacă va fi o soluție definitivă rea pentru ea, ar mai putea sta lângă cei trei titani?
Ai fost în acceași generație cu doi înotători legendari: Michael Phelps și Ian Thorpe. Te-ai intersectat cu oamenii ăștia la marile competiții. Cum erau?
Categoric, Phelps rămâne cel mai bun din lume all time. Am debutat amândoi la Sydney, în 2000, eu la 19 ani, el – 15 ani. Locul 5 Phelps, pe 6 – Florea, la probe diferite, evident. Dar ne-am despărțit drumurile, iar Phelps a obținut atâtea locuri întâi, încât are stabilit ever un loc în legendă. Cine ar fi crezut că poate egala recordul de șase medalii la o Olimpiadă, deținut inițial de Spitz? A făcut-o, l-a și depășit. Era însă intangibil la Olimpiade. Ne intersectam doar la bazin, la încălzire, pentru că, în rest, nici măcar nu stătea în satul olimpic. Faima era atât de mare, încât toată lumea se ținea după el. Thorpe era însă mai jovial, am schimbat și câteva vorbe. Un nume incomensurabil! Gândiți-vă că încă deține recordul mondial la 400 m liber și au trecut 20 de ani de la acel moment!
Am mers cu medaliile tot mai jos la ultimele Olimpiade. Ne mai ridicăm din groapă?
Nu mai putem atinge rezultatele din 2000 sau 2004, anii de referință postrevoluționari. De-abia ne chinuim. Dar încep să apară niște rezultate, iar pentru Paris cresc speranțele. Canotaj, tenis de masă, kaiac-canoe, înot, tir, poate mai apare vreo surpriză.
Hagi face o muncă apreciată la Farul, dar ușile se închid când apare Europa la orizont. Până unde mai poate ajunge cu acest proiect?
Cred că Hagi a atins nivelul maxim posibil în regim de a lucra și a investi singur. A spus că are nevoie de un imbold mai mare pentru a se bate și în Europa. Am fost pe stadion când a ieșit campion. Lucrează foarte bine, dar realitatea e că fotbaliștii din pepiniera lui fac față cu greu peste hotare. Nu uitați, de asemenea, că Gică nu beneficiază de bani publici. El centrează, el dă cu capul. Probabil că atât poate deocamdată, dar aș vrea mult să-l văd performând în cupele continentale.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER